Doctore, simt ceva mortalAici în regiunea fiinţei mele.Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele,Iar noaptea luna şi stelele.

Cum am sărutat prima fată -asta a fost demult-, n-am simțit decât un gust de carne. Un gust de mână. Parcă sărutasem o mână în plus. Abia după vreo două zile m-a apucat o fericire. Așa din senin.

Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?

Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din fața casei.

E prea mică lumea. Întâlnim la fiecare pas numai umbre.

De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ?

Înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soţia mea. Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se înalţă decât mama.

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.

Lumea trebuie s-o pătrunzi cu mintea, nu să o baţi cu picioarele! Prostul poate să meargă şi-n cap, că tot nu-i intră nimic în el... Doar mărăcini...

Se facea ca ma faceam ca traiesc,Intr-o vale adanca, de somn intretaiata.Trezindu-ma, doar atat imi amintesc.Ochiul continua sa mi se bata.